luni, 8 februarie 2016

Azi sunt mândră de mine.

Azi sunt mândră de mine.
Obosită și mândră de mine. Știi momentele alea în care ți se pare că ai înțeles mersul lumii! Că știi cum să faci totul de acum încolo? Alea care nu durează decât câteva ore pentru ca apoi să îți dai seama că mai ai nenumărate de învățat despre lumea asta și sigur nu are să îți ajungă o viată pentru asta? Ăsta e un moment din ăla. Unii l-ar numi “epifanie” sau “revelație”. Eu zic simplu că e momentul ăla în care sunt mândră de mine că am mai înțeles un aspect esențial al vieții mele.

E vorba că am înțeles că voi face întotdeauna bine, indiferent ce se prăbușește în jurul meu, dacă nu refuz copiilor mei momentele în care nu vor să se despartă de mine.
Cum am înțeles asta? Păi așa:

Tatăl lui Horia (are Horia doi ani și cinci luni, acum) a fost plecat de acasă pentru cinci zile – lucru care, prin natura serviciilor noastre nu se întâmplă frecvent. Noi stăm toți trei, tot timpul – zile obișnuite, concedii sau vacanțe, indiferent cum, noi suntem totdeauna trei, cu foarte puține excepții și de cele mai multe ori ne despărțim pentru perioade foarte scurte, și niciodată nopțile. Horia nu a părut, totuși, nici supărat și nici chinuit de dorul lui tac-su’. A întrebat de câteva ori când vine tata, dar nimic care să mă facă să cred ca e nevoie de o discuție importantă pe tema asta.

Duminică noaptea taică-su a ajuns târziu acasă și Horia dormea deja. Azi, luni dimineața, puștiul s-a trezit devreme – pe la 6.00 - și și-a lăsat tatăl dormind în cameră până când s-a facut vremea să plecăm la creșă – 7.45. Abia atunci a ieșit și tata din bârlog. Și tot atunci, cam pe neașteptate, a început circul cu “nu vreau la creșă”. Creșă cu care dealtfel nu are nimic în condiții normale și unde îi place să meargă, de fel. Nici nu a vrut să îmi spună de ce! Am încercat eu să aflu, dar fără succes prea mare. Tot ce am reușit să înțeleg printre plânsete și “nu vreau”, a fost că nu are nimic cu creșa în sine sau cu personalul de acolo. Deci, “nu vreau” venea de la altceva. Am banuit, bineînțeles, că își dorea să stea cu mine și cu taică-su’. Unde mai pui că toate zilele astea cinci a fost și mă-sa mare cu noi și că în dimineața asta mai era si unchi-su’ la noi, lucru care nu intra în firescul dimineților.

Într-un final – pe la 8.30 - după multe rugăminți, și asigurări că nici eu și nici mă-sa mare și nici tată-su’ sau unchi-su’ nu rămânem acasă, l-am înduplecat să ieșim pe ușă. Eu, super stresată că trebuie să ajung și la el la creșă și la gară să o lăsăm la tren pe mamaia și la clinică pentru analizele mele și într-un final la serviciu și toate astea în decurs de jumătate de oră, că atât îmi rămăseseră după plânsete și rugăminți. Fizic, imposibil! Bineînțeles!

L-am pus pe Horia în scăunelul de mașină, bosumflat și cu „sunt supărat pe mama”. Am luat drumul gării unde am lăsat-o pe mama mea, cu gândul să ajung mai repede la creșă să îl las și pe Horia. Numai că, știți cum sunt zilele alea în care îți faci planul minut cu minut și parcă toate lucrurile și toți oamenii din jur se pun de-a doua să nu iasă, neam, planul ăla? Asta era una din zilele alea. Cum am plecat din gară Horia a adormit în mașină – se trezise cu mai bine de o oră mai devreme decât ora lui normală. Așa că am ajuns în fața creșei, am parcat mașina și am hotărât să las copilul să doarmă. Că am învățat din experiență că un copil nu se trezește dacă nu e musai (musai înseamnă: cutremur, incendiu, inundație și alte calamități naturale). Și a dormit vreo 45 de minute.

Și iată că astfel, cu un plan mai fără plan s-a făcut 9.45 când, în mașină, în poarta creșei, Horia a căscat ochii pentru a doua oară în dimineața asta. Primele cuvinte: “Nu vreau la creșă!”
Și ala a fost momentul în care am înțeles. Și m-am relaxat. Și mi-am spus că indiferent ce se întâmplă, copiii mei nu vor fi privați niciodată de momentele pe care și le doresc cu mine, de momentele în care au nevoie (din două milioane de motive ale lor) să stea cu mine. Și EU NU O SĂ ÎMI CERT COPIII PENTRU CĂ VOR SĂ STEA CU MINE. Și am să îmi iau cât timp va fi nevoie pe lumea asta pentru a le explica de ce trebuie să ne despărțim pentru un moment și de ce vom reveni întotdeauna împreuna, pentru atât de mult timp cât vor avea ei nevoie.

M-am uitat în clipa aia înapoi și mi-am dat seama că indiferent cât m-a/mă iubește mama, în locul meu, m-ar fi luat, copilul ce eram, de o aripă și prin plânsete m-ar fi trecut în brațele educatoarei considerând ca o să îmi treacă plânsul și că oricum “mofturile astea” sunt rodul alintului excesiv.

M-am uitat apoi în jur și am văzut în jurul meu nenumărați părinți care, astăzi, ar fi reacționat ca mama mea. Sau chiar mai dur. Poate ar fi strigat la copilul care își dorea să petreacă timp cu ei. Poate chiar i-ar fi plesnit. M-am gândit la tatăl lui Horia și mi-a fost teamă ca ar fi putut, foarte ușor, cădea în capcana de a crede că reacțiile lui Horia sunt generate de “prea mult alint”, cum ar fi spus și mama. Cum ar fi spus și mama lui. Dar eu am convingerea că reacția lui Horia venea doar din dorința lui de a ne avea aproape. Pentru că așa a simțit el în dimineața asta.

M-am uitat în jur și mi-am imaginat toți copiii aceia pe care părinții nu îi înțeleg și pe care îi ceartă sau, și mai rău, îi plesnesc, pentru că, în mintea lor de copii, au nevoie de apropierea părinților. Și am înțeles, că cel puțin pentru mine, nimic nu este mai important decât să mă ofer copiilor mei atât timp cât au nevoie. Și ce dacă ajungeam cu o oră jumate mai târziu la serviciu? Și ce dacă se supăra șeful sau colega pe mine, sau mai rău dacă mă amenințau că îmi pierd locul de muncă (lucru despre care oricum nu se pune problema)? Și ce dacă nu aș mai fi ajuns azi să fac analizele (pentru asta există un mâine)? Și ce dacă ar fi căzut și cerul, la o adică?! Acum mi-e clar: “Nu o să îmi cert niciodată copiii pentru că au nevoie de mine!”

Așa că, m-am așezat pe banchetă lângă copilul meu, acum mai odihnit decât cu două ore în urmă când îmi mai spusese azi, că nu vrea la creșă. Și l-am întrebat, poate pentru a suta oară azi, de ce nu vrea la creșă. Și de data asta am primit răspuns. Clar, senin, la fel de senin pe cât devenisem și eu:
“- Pentru că vreau acasă cu tine și cu tata!”
Și am repetat, pentru a suta oară azi, dar de data asta, fără să vreau să plec, fără să mă grabesc, fără să am mintea la ora de ajuns la serviciu, sau la analizele de la clinică sau la orice altceva decât la copilul meu:
“- Dar tata nu este acasă, dragul meu! Tata, a plecat la serviciu, imediat după ce am plecat și noi de acasă. Și nici mama nu se întoarce acasă acum. Și eu trebuie să mă duc la serviciu. Știu că ți se pare nasol. Și mie mi se pare. Dar din păcate, majoritatea oamenilor mari trebuie să muncească. Asta e! Cam nașpa de ei!

Și nu mi-a răspuns nimic. Dar nici nu a plâns, nici nu mi-a spus ca nu vrea la creșă. Și atunci am plusat și l-am întrebat dacă vrea să îl sunăm pe tata să vedem unde este și să ne asigurăm că nu rămâne, azi, acasă. Și l-am sunat. Și i-am povestit ce facem și el ne-a spus că tocmai a ajuns și el la serviciu și că acasă nu a mai rămas nimeni.
Și gata! S-a înduplecat să ieșim din mașină și să mergem la creșă.
Și a vorbit cu mine despre cățelul din curte și despre cum urmează să apese el pe sonerie și a plecat din brațele mele vesel și liniștit.

Deci! Sunt mândră de mine pentru că am înțeles toate de mai sus și am fost în stare să fac bine.

P.S. Am citit și eu, ca poate mulți părinți din zilele noastre, cărțile Laurei Markham, în care vorbește de “conectarea” dintre părinte și copil. Am ascultat-o și eu o grămada pe Otilia Mantelers (în ciuda faptului că nu sunt nici pe departe cel mai mare fan al ei). O citesc destul de des pe Prințesa Urbanăinclusiv atunci când vorbește despre “conectarea” dintre ea și copiii ei, fără să fiu, din nou, un mare fan. Trebuie să recunosc că nu am înțeles ce e aia - conectare.
Sunt inginer de formație și poate mintea mea analitică nu prea este în stare să înțeleagă concepte abstracte. Dar cred că astăzi am simțit acea conectare fără să fie neapărat nevoie să o văd ca pe ceva palpabil la care ajungi dacă urmezi x pași ca pentru instalarea unui sistem pe operare pe un computer.
Poate sunt pe drumul ăl bun, ceea ce va doresc și vouă!